M-am intristat…la intrare in parc m-au
intampinat impunatoare cateva vile…frumusele(!?)…depinde de gusturi… Pare
sa fie locul ideal sa locuiesti, cel putin vara, inconjurat de umbra racoroasa
a pomilor cand in restul orasului lumea se topeste. Ce-i drept, pentru a
construi acele casute a fost nevoie si de ceva sacrificiu, dar ce mai conteaza
cativa pomi taiati cand parcul este plin… Mi-a atras atentia un parculet de joaca pentru copii dotat cu tobogan,
leagan… de-ale copiilor. Pot doar sa-mi
inchipui ca pentru acei copii este un loc perfect de joaca mai ales ca
este imprejmuit de un gard si nu poate nimeni deranja. Instinctiv mi-a trecut
prin minte o intrebare fireasca, zic eu, de ce in restul orasului nu am mai
zarit asa ceva…? N-or mai fi copii si prin alte parti ?!
Inaintand in parc m-au
intampinat aleele mute…presarate cu crengi rupte din copacii batuti de vantul
iernii…Doar fulgii de zapada care imi cadeau pe fata ma aduceau la realitate,
altfel as fi spus ca e decorul unui film sinistru. Imi mut privirea de la aleele triste la casele
semete… mult prea mare discrepanta. E posibil ca de la inaltimea etajului sa nu
se vada ce mai e in jur, dincolo de gard…
M-am plimbat prin parc incercand
sa gasesc ceva uman…ceva care sa-mi spuna ca mai trece pe acolo un om care
sa-si lase amprenta intr-un fel bun. Am gasit din pacate ramasitile unor
trunchiuri de copaci…copaci taiati… si asta e un semn ca mai trece un om pe
acolo… M-a dus gandul la vremea cand aveam vreo unsprezece ani si am
sadit in gradina din spatele casei doi puieti de stejari, ajutata de tatal meu.
Nu am inteles eu mare lucru atunci din “operatiunea stejarul”, stiam doar ca e
de bine sa sadesti un pom, iar astazi intelegand sensul ma simt mandra si tot
astazi ma intristez cand vad cu cata usurinta se distruge natura in jurul meu.
De-a
lungul aleelor… doar liniste si fulgi de zapada care se depun usor, vrand
astfel sa nu stirbeasca din linistea trista si apasatoare a locului.
Prin puterea obisnuintei ne limitam a
spune cuvinte frumoase la adresa parcului din centrul orasului, asta poate
pentru ca e in centru, ca arata bine, ca e placut sa te plimbi, ca s-a investit
in el… E adevarat, e altceva, e o pata de culoare a orasului si tot
respectul pentru cei ce se ocupa, dar asta ne da dreptul oare sa uitam ca mai
avem si alte locuri de ingrijit si de care am putea sa ne bucuram…?! Paradoxul
e ca tratam cu mare indiferenta ceea ce avem si multi altii si-ar dori.
E
dureros si e pacat! In tumultoasa
viata pe care o ducem fiecare dintre noi, se opreste cineva oare in loc sa se
intrebe…copiii nostri ce mostenesc de la noi…doar asfalt, vile si masini…?!
Foarte frumos articolul, Valy sa scrii si o carte!!Pana atunci astept cu nerabdare alte articole noi! Succes!
RăspundețiȘtergere